Academician, Doctor... Analfabet
Autor: Andi-Eduard MANCIU
(Constantin Mitea – folclor oral)
„Caligula imperator
si-a facut calul senator.
Ceausescu, mai galant,
si-a facut vaca savant.”
Lenuta Petrescu s-a nascut pe 7
ianuarie 1916 (nu în 1919, cum îsi falsificase
documentul de nastere pentru a
parea mai tânara decât viitorul sau sot,
Nicolae Ceausescu) în satul Petresti
(Dâmbovita).
• Provine dintr-o familie de tarani
mijlocii care-si câstigau existenta din
munca câmpului. A frecventat scoala cu
o singura clasa din sat, obtinând (potrivit
carnetului de note pastrat de fosta sa
învatatoare) calificative sub-mediocre.
• În clasa a IV-a ramâne repetenta,
apoi, parasind locurile natale pentru
Bucuresti, se angajeaza ca ucenica la o
fabrica de textile din Dealul Spirii.
• Frecventeaza Cercul cultural
muncitoresc, apropiindu-se de miscarea
sindicala si comunista. Activeaza în
Comitetul de organizare a tineretului
comunist din Capitala - Sectorul II Negru.
• În 1937 devine membra PCR,
având-o ca model de „viata si lupta revolut
ionara” pe Ana Pauker.
• În primavara lui 1939 îl cunoaste pe
Nicolae Ceausescu, în contextul unei
demonstratii organizate de breslele
bucurestene.
• La 13 august 1939 este aleasa
„regina balului” (transformata apoi, potrivit
directivelor, în „regina muncii”) la o serbare
câmpeneasca organizata de muncitorimea
Capitalei.
• În timpul celui de-al doilea razboi
mondial îl viziteaza, în mai multe rânduri,
pe Nicolae Ceausescu (detinut politic) în
lagarul de la Târgu Jiu.
• Lenuta Petrescu si Nicolae
Ceausescu se casatoresc în anii imediat
urmatori razboiului, schimbându-si numele,
la cererea sotului ei, din Lenuta în
Elena. Au trei copii: Valentin (17/01/
1948); Elena-Zoia (01/03/1950); Nicu
(01/09/1951- 26/09/1996 la Viena).
• Îmcepând cu anul 1944, august,
Elena Ceausescu devine membra a CC
al UTC în timp ce ocupa un post de
laboranta.
• Urmeaza cursurile fara frecventa ale
Facultatii de Chimie Industriala a
Institutului Politehnic din Bucuresti,
Cursul de Reactoare Chimice a prof.
Raul Mihail, absolvind în 1956 împreuna
cu înca doua colege (Boiangiu si
Florescu) cu calificative foarte bune.
Acest curs fara frecventa a fost desfiintat
la scurt timp dupa absolvirea Elenei
Ceausescu.
• În 1957 ocupa functia de cercetator
stiintific în cadrul ICCHIM, iar pe 15
noiembrie 1964 preia functia de director
al ICCHIM (Institutul de Cercetari
Chimice)
• În 1967 primeste titlul de „doctor inginer”
în cadrul sedintei din 18 decembrie
a Comisiei Superioare de Diplome, însa,
diploma de doctorat semnata de rectorul
Universitatii si de presedintele Comisiei
de doctorat (Tudor Ionescu) o va primi
abia pe 2 februarie 1970.
• În perioada 1970-1980, având func-
tia de director general al Institutului
Central de Chimie, începe sa colectioneze
titluri stiintifice prestigioase de la
institutii de renume din lume. Desavâr-
sirea carierei sale „stiintifice” este realizata
prin alegerea sa, în 1974, ca membru
al Academiei RSR.
• În cadrul Conferintei Nationale a
PCR din 19-21 iulie 1972, Elena
Ceausescu este aleasa membra a CC al
PCR, an în care a devenit si membra a
Biroului Executiv al Consiliului National
pentru stiinta si Tehnologie (al carui
presedinte va fi în 1979)
• La 29 martie 1980 este aleasa ca
vice-prim-ministru al guvernului de Marea
Adunare Nationala.
Scandalul diplomei de doctorat –
o teza fara autor
Potrivit celor declarate de catre directorul
Muzeului Universitatii Politehnice din
Bucuresti, domnul Constantin Diaconescu,
care detine dosarul tezei de doctorat a
Elenei Ceausescu, „pe teza nu figureaza
numele tovarasei Elena Ceausescu, nu
figureaza numele conducatorului de teza,
si nici pe rezumatul tezei de doctorat.
Singurul loc unde figureaza numele
dumneaei este documentatia prin care sa
pornit organizarea comisiei de sus-
tinere a doctoratului. Singurul loc unde
avem semnatura Elenei Ceausescu este
pe cotorul diplomei de doctor”.
Tema pe baza careia a fost sustinuta
lucrarea este „Polimerizarea stereotipica
a izoprenului”, iar „personalitatile chimiei
românesti care au fost legate de validarea
tezei (8 dec 1967), au fost profesorii
CD Nenitescu, Emilian Bratu, Ive
Nicolescu si decanul Facultatii de Chimie
de la acea vreme, Tudor Tanasescu”.
(Constantin Diaconescu). Însa pe originalul
diplomei de doctor, a semnat ca
presedinte al comisiei de doctorat Tudor
Ionescu (din 2 februarie 1970).
„Doctor inginer” fara diploma
Elena Ceausescu si-a primit titlul de
doctor pe data de 8 dec 1967, prin
hotarârea comisiei de doctorat, care a
fost validata de catre Comisia Superioara
de Diplome, sub semnatura secretarului
stiintific, prof. dr. Gheorge Buzdugan, la
18 dec 1967. Asadar, pentru o perioada
de trei ani, „Tovarasa”, a fost numita „doctor
inginer” fara a avea însa diploma care sa-i
ateste acest lucru; dar „dosarul de acordare
a titlului a debutat pe 8 oct.1967 si
s-a finalizat pe 12 noiembrie, cu toate
validarile si actele în regula, fapt care în
mod normal dureaza si astazi de câtiva
ani buni”. (C. Diaconescu)
Scandalul autorilor tezei dupa
1989 - nimeni nu-si asuma teza
Dupa 1989 a izbucnit un întreg scandal,
referitor la autorii sau coordonatorii
tezei Elenei Ceausescu. Domnul Nicolae
Hurduc, profesor al Facultatii de Chimie
Industriala din Iasi, si apropiat a lui
Cristofor Simionescu (unul dintre cei care
au fost incriminati de plasmuirea tezei,
apoi de coordonarea acesteia), ne-a confirmat
ca domnul Cristofor Simionescu nu
a facut parte din comisie si ca “teza a fost
conceputa în cadrul ICCHIM de un grup
de patru cercetatori foarte bine pregatiti
profesional. De altfel, unul dintre ei a si
parasit România prin 1986 (prof.dr. Osias)
generând un întreg scandal la momentul
respectiv. În plus, teza Elenei Ceausescu
nici nu a fost sustinuta în public în cadrul
Universitatii Politehnice Bucuresti. Initial,
a fost anuntata la o anumita ora, dupa
care sala si ora au fost schimbate.”
În alta ordine de idei, domnul Valentin
Cotârta, director al Directiei de informatizare
a MEC, ne informeaza ca „profesorul
Sorin Rosca a semnat titlul de doctor
obtinut de la Iasi de Elena Ceausescu,
în calitate de decan al Facultatii de
Chimie” iar „conducatorul de doctorat al
Elenei Ceausescu a fost profesorul
Cristofor Simionescu”, mentionând ca, de
fapt a fost „o diversiune a Securitatii,
care, nevrând sa murdareasca blazonul
familiei, a folosit o smecherie”.
O teza de la Iasi pâna la Bucuresti
CD Nenitescu s-a opus (în calitate de
decan al Fac. de Chimie Industriala UPB)
elaborarii tezei Elenei Ceausescu la
Bucuresti. Partidul gaseste însa si de
acesta data solutia. Astfel, Institutul de
Chimie Macromoleculara „Petru Poni”,
din subordinea Filialei Iasi a Academiei
ICECHIM, facea cunoscut, la 20 martie
1964, ca “s-a aprobat înscrierea (Elenei
Ceausescu) la aspiratura, specialitatea
chimie macromoleculara. Termenul de
doi ani pentru sustinerea examenelor,
minim pentru candidat a început la data de
14 martie 1964”, unde Cristofor Simionescu
era sef de sectie Chimie Macromoleculara
(care, în mod normal, trebuia sa
fie coordonatorul de doctorat si membru
al comisiei). Acesta va fi faptul determinant
al ruperii relatiilor celor doi academicieni
CD Nenitescu si Cristofor
Simionescu (memorii CD Nenitescu).
Teza va fi sustinuta la Bucuresti, cu usile
închise în 1967. Dupa moartea lui
Nenitescu, Sorin Rosca, „in calitate de
decan al facultatii (actual sef de catedra
Chimie Organica la Fac. de Chimie
Industriala UPB si membru al Academiei
de stiinte Tehnice), va semna un duplicat
al tezei de doctorat a Elenei Ceausescu”,
ne-a marturisit sotia domniei lui,
Sânziana Rosca).
Elena Ceausescu, model de
analfabetism si incultura
Cel putin un lucru este foarte clar,
Elena Ceausescu nu era în stare macar
sa scrie corect, ca sa nu mai vorbim de
o teza de doctorat. Din cele afirmate de
Constantin Mitea, fost membru si secretar
al CC, care avea în sarcina relatia
cu presa a sotilor Ceausescu, era practic
analfabeta, nereusind macar sa silabiseasca
la nivelul clasei a II-a, rastalma
cind cuvintele, mâncând litere, iar
daca ar fi trebuit sa scrie ceva, depunea
eforturi groaznice sa scrie cu majuscule.
Se depunea o munca tiranica de câte ori
ar fi trebuit sa apara la TV sau în ziare
(pentru a masca acesta fatada penibila),
cât si pentru a multumi pretentiile estetice
din ce în ce mai absurde (exemplu: sa
nu mai apara fotografiati din profil pentru
a nu le iesi în relief nasul).
Constienta de proasta sa pregatire, a
încercat sa nimiceasca, parca în adins,
orice se putea considera personalitate a
mediului universitar românesc (astfel, le
erau interzise participarile la orice simpozioane,
reuniuni stiintifice, argumentând:
„Sa mai stea si pe acasa! Sa lucreze, ca
d-aia sunt platiti, nu sa se tina de
deplasari în strainatate, la reuniuni care
n-au nici un rost”). Le-a fost oprita aparitia
în public a din ce în ce mai multor
personalitati academice si universitare.
Manifesta o ura enorma pentru Ilie
Murgulescu, CD Nenitescu si Cristofor
Simionescu („Sa nu-i mai vad pe astia în
presa! N-au ce cauta! Sa-si vada de
treaba lor. Am sa vorbesc cu cei de la
CNST”).
La o întrevedere cu ambasadorul
RFG, Cristofor Simionescu va marturisi
ca „Elena Ceausescu este o nulitate
stiintifica”, întrebat fiind despre opinia sa
cu privire la “marea savanta”; convorbirea
a fost înregistrata, iar în 1976 este
destituit din functia de rector al Fac. de
Chimie Industriala din Iasi. Domnul
Constantin Mitea ne-a împartasit un
moment definitoriu pentru personalitatea
Elenei Ceausescu, din experienta sa
personala: „I-am prezentat o propunere
a Academiei (1988), de a raspunde
afirmativ unei invitatii privind participarea
a trei oameni de stiinta români la un
simpozion international care avea loc în
Franta, pe tema „Curente iluministe în
Europa secolelor XVII si XVIII”. Mi-a
aruncat cât colo hârtia cu propunerea
respectiva: „De ce îmi veniti mie cu
asemenea prostii? Ce, trebuie sa
mergem în Franta sa ne spuna ei despre
luminism , când noi am fost primii în lume
care am trecut la iluminarea Bucurestiului
pe gaz? Asta o stie toata lumea!”
Am putea trage concluzia ca, pe lânga
încapatânarea, prostia, incultura si incapabilitatea
care o defineau pe Elena
Ceausescu, propaganda comunista a
facut din ea cel mai mare „savant” al
României, de notorietate internationala.
Pe lânga aceasta, profesorii ale caror
nume au fost legate în vreun fel sau altul
de aceasta diploma, sunt înca în învata-
mântul universitar, unii chiar detin functii
de conducere.
|